Plecarea părintelui și procesul de adaptare al copilului

Lucian Muntean

Plecarea părinților la muncă în străinătate are un impact negativ asupra statusului emoțional al copilului deoarece este o schimbare majoră, care se produce abrupt și care durează luni, sau chiar ani. În general copilul/adolescentul nu posedă resursele psihologice necesare pentru o adaptare pozitivă la o astfel de schimbare. Pentru a minimiza impactul negativ resimțit de copil în plan emoțional ar fi de dorit ca întregul proces de plecare al părintelui să cuprindă următoarele etape: informarea, stabilizarea, adaptarea și tranziția. Primele trei etape sunt parcurse înainte de plecarea părintelui/părinților în străinătate.

Informarea copilului cu privire la plecarea în străinătate a părintelui este cel mai dificil lucru de realizat în special datorită încărcăturii emoționale a situației. Nu există un moment special în care părintele să poată vorbi cu copilul despre plecare, însă cu cât este mai din timp, cu atât este mai bine, deoarece copilul are timp să se obișnuiască cu gândurile ce vizează plecarea părintelui. Copilul trebuie să primească argumentele reale ce stau în spatele motivației părintelui de a pleca. Este important să i se comunice că nu el este cauza plecării. Dacă acest lucru nu este specificat foarte clar copilul se poate simți vinovat de plecarea părinților.

Totodată, părintele trebuie să pregătească relația dintre copil și persoana în grija căruia va rămâne. Ar fi de preferat ca părintele să aleagă această persoană împreună cu copilul și să se asigure în prealabil că persoana posedă abilitățile psihologice și calitățile morale necesare îngrijirii unui copil. Copilul trebuie să fie informat în legătură cu aspectele practice legate de noul context în care o să trăiască (locație, rolul clar al persoanei în grija căruia va ajunge copilul, ce anume se va schimba în viața copilului, care sunt responsabilitățile copilului cât timp părinții sunt plecați la muncă în străinătate, cine îl va duce la școală, regulile și obiceiurile casei, ocupația de bază a îngrijitorului, pasiuni/hobby-uri, câți copii mai sunt etc.) La rândul lor, persoanele care vor prelua rolul de îngrijitor, au nevoie să afle cât mai multe despre copil (care sunt preferințele culinare, care sunt prietenii lui cei mai buni, cu ce anume se mândrește, cum obișnuiește să fie de ajutor prin casă, care sunt disciplinele școlare preferate etc.). Nu în ultimul rând, părintele trebuie să informeze viitorul îngrijitor vis-a-vis de importanța participării și implicării copilului la toate deciziile care îl privesc în mod direct. Aceste informații reușesc să reducă nivelul de impredictibilitate, facilitând astfel construirea unei relații pozitive între copil și persoana care îl va lua în îngrijire.

Etapa de stabilizare presupune acomodarea prealabilă a copilului cu adulții în grija cărora urmează să rămână și are ca și obiectiv general reducerea hiperexcitabilității emoționale a copilului, prin creșterea nivelului de siguranță resimțit de acesta. Persoanele în grija cărora va rămâne copilul trebuie să încerce să reducă hiperexcitabilitatea emoțională a copilului prin diferite metode și, totodată, trebuie să ofere un mediu conținător în care adulții sunt cei care setează și mențin tonul emoțional al relației. Cele mai bune antidoturi prin care se poate preveni hiperexcitabilitatea copilului sunt: expunerea gradată la noul mediu și consecvența adulților. Expunerea gradată urmărește elaborarea și implementarea unor perioade de probă pe parcursul cărora copilul să se acomodeze la noul context. Ar fi de dorit ca la început aceste perioade de probă să aibă loc cu participarea părinților copilului. În timpul acestor perioade de probă, adulții ce formează noul context relațional al copilului, trebuie să dea dovadă de consecvență în relaționarea cu copilul și vor încerca să-și respecte promisiunile și angajametele asumate față de copil deoarece numai în acest mod se poate câștiga încrederea. Relatarea adevărului în orice împrejurare poate fi considerată o ”tehnică” ce reduce teama și frica copilului prin faptul că-i sugerează că poate avea încredere în adultul respectiv. Regulile clare/specifice și rutina/programul zilnic ajută la echilibrarea emoțională a copilului deoarece conferă mediului predictibilitate: copilul știe care îi sunt limitele și care sunt consecințele exacte pentru încalcarea lor și știe exact ce urmează să se întâmple în ziua/săptămâna respectivă.

Există câțiva indicatori ce ne pot sugera că această etapă a fost îndeplinită: copilul vorbește cu ușurință (cu persoanele în grija cărora va rămâne) despre cât de dificilă este viața lui; reușește să manifeste și comportamente prosociale în noul context; consideră noua ”casă” un mediu sigur; este capabil să se simtă inconfortabil, speriat, frustrat.

În primele două etape (informare și stabilizare) copilul poate experimenta emoții variate de furie, anxietate, tristețe, rușine, vinovăție etc. În aceste momente copilul are nevoie ca părintele să-i demonstreze că înțelege ceea ce simte și că este conștient de  greutatea situației. Părintele trebuie să identifice sentimentele copilului, să le numească și să le discute cu copilul, fără ca acesta din urmă să se simtă judecat, criticat sau minimizat.

După împământenirea sentimentului de securitate în cadrul noilor relații, copilul este capabil să diferențieze și să recunoască natura și rolul diferit al acestora și să treacă de la poziția de persoană dependentă la poziția de persoană autonomă, capabilă să mențină relații de interdependență. Aceasta este etapa de adaptare. Misiunea adulților în această etapă este de a oferi suport copilului să-și poată dezvolta abilitățile sociale, să-și poată dezvolta un concept de sine pozitiv, să formeze relații noi cu persoanele din jurul său și să experimenteze propria putere a controlului și a încrederii în sine, dobândind astfel abilități cu caracter protectiv pe viitor. Calea regală de a atinge aceste deziderate este dată de dezvoltarea deprinderilor de viață independentă: abilitatea de a gestiona un buget, abilitatea de a acționa în diverse situații astfel încât să fie în siguranță, abilitatea de a identifica și folosi resursele comunitare, de a-și planifica timpul etc.

Dacă copilul posedă un sentiment de securitate în legătură cu mediul în care urmează să se stabiliească după plecarea părinților și dacă are dezvoltată autonomia, etapa tranziției poate fi o experiență pozitivă. Cu toate acestea, studiile au demonstrat că orice tranziție trezește sentimente de pierdere și abandon. Pentru a minimiza impactul acestor sentimente, orice acțiune ce are legătură cu tranziția trebuie să fie predictibilă (copilul știe exact ziua, ora când va fi lăsat la adultul ce-i va purta de grijă), planificată anterior împreună cu copilul și trebuie să fie așteptată cu un set mintal pozitiv.

Certitudinea impactului emoțional negativ resimțit de copil în momentul plecării părintelui la muncă în străinătate, obligă adultul să elaboreze și să implementeze un plan de acomodare și adaptare al copilului la noul context în care va trăi, încercându-se astfel prevenirea unor probleme grave de sănătate mintală (depresie, anxietate etc.).

Bibliografie

• Cairns, K. (2002) Attachment, Trauma and Resilience: Therapeutic Caring for Children. London: BAAF
• Bradley, C. (2001) ‘Making Sense of Symbolic Communication.’ In A. Hardwick and J.