Furtuna emoțională a copilului ca strategie de adaptare la un nou context familial

Deși adultul, în grija căruia rămâne copilul datorită plecării părinților la muncă în străinătate, se așteaptă la o reacție negativă din partea copilului atunci când acesta experimentează abandonul, de cele mai multe ori este luat prin suprindere de intensitatea protestului emoțional și de rezistența înverșunată manifestată de copil. Este cunoscut faptul că prin intermediul protestului emoțional (manifestări emoționale intense – frică, furie, tristețe) copilul își ventilează sentimentele de furie și tristețe generate de plecarea părintelui, iar prin intermediul rezistenței (manifestări opoziționiste) se opune modificărilor cerute de noul mediu familial încercând, în plan simbolic, să împiedice plecarea părintelui și să grăbească întoarcerea acestuia. Atât protestul emoțional cât și rezistența sunt răspunsuri normale din partea copilului și reprezintă modul acestuia de a se adapta la o schimbare pe care nu a anticipat-o, nu a dorit-o și pe care trebuie să o accepte fără a avea nici un control.

În această situație, persoana adultă, care îngrijește copilul, trebuie să se raporteze cu compasiune la aceste tipuri de răspunsuri și trebuie să înțeleagă că este normal ca el să fie ”ținta”, atât a protestului emoțional (furie/tristețe/frică) cât și a resistenței (opoziționismul). Ideal ar fi ca adultul să acționeze în prealabil și să nu aștepte apariția protestului emoțional și a rezistenței. Periodic, adultul se va angaja în discuții cu copilul pe marginea celor două stări emoționale. Prin luarea inițiativei, adultul poate ”administra”/conține mai ușor aceste trăiri negative ale copilului și poate construi un cadru relațional bazat pe suport, încredere, disponibilitate emoțională și acceptare necondiționată a persoanei copilului. Întrebări cheie: ”Ce simți tu în legătură cu plecarea mamei/tatălui?” și ”Care sunt schimbările pe care ai vrea să nu le faci?”

Protestul emoțional – ce poate face adultul
Protestul emoțional poate îmbrăca diferite forme:

• Copilul exprimă frica prin îngrijorări: ”Ce o să se întâmple cu mine acum?”
• Copilul exprimă tristețea prin evitarea contactelor sociale:”Stau singur și nu mi-e bine
pentru că mama/tata a plecat.”
• Copilul exprimă furia prin comportamente agresive față de persoanele din jurul său:”Nu este
drept ce se întâmplă! Numai tu ești vinovat!”
• Copilul exprimă neajutorarea prin victimizare:”Sunt o victimă a situației și nu pot controla ce
se întâmplă.”

Adultul care ascultă activ (empatic și implicat) copilul, trebuie să posede capacitatea de a se controla comportamental, adică: să nu întrerupă copilul, să nu-l corecteze, să nu-l critice și să nu încerce să ”rezolve” emoțiile exprimate de acesta. Ascultarea presupune acceptarea emoțiilor de tristețe, furie, frică și durere. După o perioadă de timp, ar fi de dorit ca adultul să limiteze momentele în care ascultă activ copilul, iar dacă ventilarea emoțională a copilului (exprimarea emoțiilor de frică, furie, neajutorare, învinovățire) continuă la aceeași intensitate și după primul an de la plecarea părintelui, fără să se observe o minimă îmbunătățire a stării de bine, atunci, este posibil ca în realitate aceste dialoguri să prelungească perioada de acomodare, împiedicând finalizarea procesului de adaptare.

Repetarea rituală a momentelor în care copilul își exprimă emoțiile resimțite în urma plecării părintelui poate fi privită tot ca o formă de rezitență la schimbare, ce privează copilul de energia psihică necesară pentru întreprinderea comportamentelor cu funcție adaptativă. În această situație se impune ca adultul să-i solicite copilului să se implice în diverse acțiuni/activități: ”Ce crezi că ai putea face ca să te simți mai bine?” Dacă dificultățile de adaptare sunt semnificative și afectează negativ procesul de dezvoltarea al copilului, se recomandă consultarea unui psiholog clinician.

Rezistența – ce poate face adultul
Rezistența sau opoziționismul este comportamentul prin care copilul spune ”nu” la orice instrucțiune sau solicitare venită din partea adultului. Poate fi exprimată direct, pe cale verbală, sau poate fi manifestată pasiv, prin refuzul de a respecta anumite reguli sau norme ce inițial au fost stabilite de comun acord. Deoarece în momentul plecării părintelui, copilul a experimentat o semnificativă lipsă de control, rezistența/opoziționismul este modalitatea prin care încearcă să dobândească sentimentul de putere și control asupra situației prezente.

Persoana adultă poate susține copilul în dezvoltarea sentimentului de control asupra propriei existențe prin adoptarea unui stil relațional democratic ce presupune: acceptarea necondiționată a persoanei copilului, comunicare asertivă, negociere etc…

• Copilul își poate exprima obiecțiile, însă adultul trebuie să insiste cu tact astfel încât să se
ajungă la o soluție de compromis, încurajând dezvoltarea complianței.
• Copilul își poate exprima refuzul vis-a-vis de anumite acțiuni sau situații minore. Dacă
adultul insistă să obțină obediența totală a copilului, riscă să submineze dezvoltarea
autonomiei copilului și implicit dezvoltarea sentimentului de control.
• Copilul poate îndeplini cerințele adultului cu întârziere, nu imediat ce cerința a fost
formulată.
• Copilul primește mai multe posibilități din care să aleagă

Cu toate acestea, adultul nu trebuie să devină extrem de permisiv, pierzând din vedere interesul superior al copilului în ceea ce privește dezvoltare psihică – de exemplu ”nevoia” copilului de a experimenta limite juste.

Uneori, adultul poate privi stilul relațional democratic ca pe o renunțare la autoritate, existând riscul să devină rigid și obsedat de control. Autoritatea funcțională și eficientă, în cadrul relației adult-copil, nu trebuie să fie absolută deoarece copiii au nevoie de ”un spațiu” determinat în care să-și poată exprima libertatea și autonomia. În majoritatea situațiilor negocierea este cea mai indicată metodă de a soluția micile conflicte: ”Poți să faci curat în cameră mai târziu. Te rog să-mi spui când te vei ocupa de acest lucru?” Atunci când adultul respectă rezistența copilului, respectă și nevoia acestuia de auto-control. Trebuie reținut că de fiecare dată când copilul respectă promisiunea făcută, învață să fie responsabil și să coopereze cu cei din jurul său.

Modul în care copilul se adaptează la noul context familial generat de plecarea părintelui la muncă în străinătate, este puternic influențat de calitatea răspunsului dat de adult atunci când copilul manifestă o reactivitate emoțională mare. Este important ca adultul să înțeleagă că protestulul emoțional și rezistența sunt manifestări emoționale normale ce trebuie abordate cu tact și empatie.

Bibliografie
• Leman Kevin; Single Parenting That Works: Six Keys to Raising Happy, Healthy Children in a Single-
Parent Home; Tyndale House Publishers; 2005
• Rachel Morris; The single parent`s handbook; Pearson Education Limited; 2007.
• www.betterhealth.vic.gov.au/health/healthyliving/single-parenting