Credințele cu privire la îngrijirea copilului rămas acasă

Un set de credințe corecte în ceea ce privește abilitățile și deprinderile copilul la o anumită vârstă, ajută persoana adultă, în grija căruia se află copilul, să aibă o atitudine corectă vis-a-vis de comportamentele dificile manifestate de acesta. În general, este de dorit ca aceste credințe ale adultului să se potrivească, în primul rând, cu nevoile specifice etapei de dezvoltare în care se găsește copilul, și, în al doilea rând, cu nevoile specifice date de situația specială experimentată de copil (plecarea părinților la muncă în străinătate). Potrivirea între cele două elemenete influențează pozitiv dinamica relației dintre adult și copil, punându-se astfel bazele unei relații bazate pe încredere și cooperare.

Adultul în grija căruia rămâne copilul trebuie să aibă obligatoriu în ”garderoba” personală următoarele credințe în ceea ce privește îngrijirea copilului:

• Copilul face tot ceea ce îi stă în putință, ajutându-se de toate resursele de care dispune în acel moment. Uneori persoana în grija căruia se află copilul are așteptări nerealiste vis-a-vis de ceea ce poate să facă un copil la o anumită vârstă (de exemplu – la vârsta de 5 ani copilul are nevoie de suport).
• Copilul este într-un proces continuu de evoluție și dezvoltare. Chiar și comportamentele problematice sunt adevărate oportunități de dezvoltare (de exemplu – o criză de furie abordată calm și eficient de către adult poate fi baza pentru dezvoltarea abilităților de comunicare, colaborare etc.)
• Din punctul de vedere al copilului, situația prezentă este cea mai grea posibilă. Adulții trebuie să înțeleagă că fiecare persoană, indiferent dacă este un adult sau un copil, percepe situația în care se află într-un mod subiectiv și prin prisma experiențelor anterioare. Orice metodă prin care adultul încearcă să manipuleze modul în care copilul percepe o anumită situație reprezintă o invalidare emoțională și, indirect, îi trasmite copilului mesajul că nu se poate descurca singur.
• Pentru a se simți în siguranță, copilul va face tot ce îi stă în putință ca să controleze persoanele din jur. Nevoia de siguranță este o nevoie primară și ca atare copilul nu trebuie condamnat pentru eventualele comportamente problematice manifestate din dorința de a se simți în siguranță. Este misiunea adultului să creeze un mediu sigur pentru copil.
• Comportamentele agresive la adresa adultului reflectă:
  • Lipsa încrederii în motivele și intențiile adultului
  • Capacitate scăzută de reglare emoțională
  • Existența unui sentiment de rușine
  • Lipsa controlului impulsurilor
  • Gândire insuficient dezvoltată
• Dezvoltarea armonioasă a copilului presupune să experimenteze cât mai des succesul. Pentru a motiva copilul să depună efort într-o anumită direcție, el trebuie să experimenteze un număr suficient de victorii. Astfel, observând că este competent, copilul își dezvoltă auto-motivația. Critica, comparația, competiția și controlul, sunt principalii inamici ai dezvoltării motivației copilului.
• Este nevoie de mult exercițiu astfel încât copilul să învețe să se descurce singur. Acest lucru presupune ca adultul să fie ”încărcat” cu foarte multă răbdare și înțelegere deoarece cele mai bune lecții de învățare sunt cele care includ greșeala și îndreptarea greșelii.
• Adultul nu trebuie să facă munca copilului și nu trebuie să-l salveze de la experimentarea tuturor situațiilor negative, ci trebuie să-i ofere suport, pentru ca acesta să poată depăși situațiile dificile (ex. copilul beneficiază maxim în urma unei experiențe nereușite dacă suportul oferit de adult presupune calm și întrebări ajutătoare, astfel încât copilul să ajungă singur la rezolvarea/răspunsul corect/ă)
• Adultul trebuie să fie consecvent și disponibil din punct de vedere emoțional. Consecvența implică respectare cuvântului dat și a promisiunilor făcute către copil, iar disponibilitatea emoțională implică calibrarea emoțională a adultului la trăirile interne ale copilului.
• Adultul trebuie să știe să ofere recunoaștere necondiționată copilului, în timp ce reușește să depășească situațiile dificile create de acesta (exemplu de recunoaștere necondiționată – adultul validează și acceptă emoția de furie exprimată de copil, dar nu tolerează comportamentul manifestat de acesta: lovit, țipat)

Dacă persoana în grija căruia rămâne copilul posedă acest set de credințe în relaționarea cu copilul, va reuși să vină în întâmpinarea nevoilor copilului punând astfel bazele procesului de adaptare la dificultățile create de plecarea părinților la muncă în străinătate.

 

Bibliografie

• Daniel A. Hughes, Parenting a Child with Emotional and Behavioural Difficulties
• Golding, K.S., Dent, H.R., Nissim, R. and Stott, L. (2006) Thinking Psychologically About Children Who Are Looked After and Adopted – Space for Reflection. Hoboken: John Wiley and Sons.