Stima de sine la copiii ai căror părinți au plecat la muncă în străinătate

Ne dorim cu toții copii independenți și încrezători în propriile puteri. Acest deziderat devine și mai important pentru copiii ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate deoarece o stimă de sine pozitivă ajută copilul să depășească mai ușor momentele dificile cu care se confruntă în viața de zi cu zi. Stima de sine a copilului este aspectul psihologic cel mai afectat de plecarea părinților la muncă în străinătate deoarece copilul, datorită particularităților gândirii prezente la copii în general, manifestă tendința firească de a se autoînvinovăți când ceva se întâmplă în cadrul familiei. Datorită acestor particularități (gândire egocentrică), copilul crede că este responsabil de plecare părintelui pentru că ceva este în neregulă cu el sau că nu este suficient de bun pentru a fi vrednic de dragostea părinților.

Dezvoltarea încrederii în sine presupune, din partea persoanelor în grija cărora rămân copii, o atitudine constantă și un efort sistematic pe termen lung. Există anumite semne pe care persoana adultă (profesor, rudă, îngrijitor) din jurul copilului le pot identifica și care indică posibile probleme ale acestuia legate de încrederea în sine. Sunt reacții care apar frecvent în interacțiunile copilului cu lumea sau doar ocazional, în anumite situații. Când aceste reacții devin modele stabile de comportament, ele semnalează existența unei dificultăți la nivelul stimei de sine.
Așadar, fii atent la următoarele comportamente:

• Copilul evită anumite sarcini sau provocări fără ca măcar să încerce. Acest fapt ar putea fi rezultatul temerii de eșec sau a unui sentiment de neajutorare.
• Abandonează un joc sau o sarcină la scurt timp după ce începe, la primul semn de frustrare.
• Încearcă să trișeze sau să mintă atunci când este pe cale să piardă la un joc sau nu se descurcă bine.
• Adoptă comportamente specifice unei vârste mai mici decât cea pe care o are (se comportă ”prostește” sau ”ca un bebeluș”). Astfel de reacții ale copilului atrag după sine tachinări și porecle din partea celorlalți, ajungându-se deseori la conflicte verbale sau fizice.
• Devine autoritar și inflexibil ca modalitate de a masca emoțiile de frustrare și neajutorare.
• Găsește scuze pentru nereușitele sale (”profesorul a fost prea exigent cu mine”) sau diminuează importanța situațiilor în care nu s-a descurcat prea bine (”materia asta nici măcar nu îmi place”) încercând să învinovățească factori externi, care nu țin de controlul său.
• Înregistrează o scădere a performanțelor școlare sau își pierde interesul pentru activități obișnuite.
• Se retrage din interacțiunile sociale, pierzând contactul cu prietenii săi.
• Prezintă schimbări de dispoziție manifestate prin treceri de la tristețe, plâns, crize de furie, frustrare, tăcere.
• Face comentarii auto-critice, cum ar fi ”nu sunt în stare de nimic”, ”nimeni nu mă place”, ”sunt urât”, ”toți colegii sunt mai deștepți decât mine”.
• Are dificultăți în a accepta atât laude, cât și critici.
• Devine excesiv de preocupat și de sensibil la opinia altora despre el.
• Este puternic afectat de influențele negative ale grupului de egali, adoptând atitudini și  comportamente cum ar fi: lipsă de interes față de școală, chiul, atitudine obraznică față de profesori, furt din magazine, consum de tutun, alcool sau droguri.
• Exagerează cu ajutorul oferit în casă sau, dimpotrivă nu se implică deloc în treburile casnice.

Ceea ce pot să facă adulții dacă observă astfel de situații (și de altfel, preventiv, în orice context) este să îl ajute pe copil să își dezvolte o stimă de sine pozitivă. Stima de sine este definită ca modalitatea în care o persoană se percepe, adică se referă la propriile gânduri și emoții despre sine și la abilitatea sa de a face lucruri semnificative pentru sine.

Pentru ca stima de sine a copiilor ce cresc departe de persoanele semnificative să se poată dezvolta într-un mod pozitiv, are nevoie de existența unui sentiment de apartenență și de conexiune la istoria personală. Sentimentul de apartenență pozitiv poate fi dezvoltat în două contexte:

• facilitarea incluziunii în grupurile sociale în care activează copilul (școală, echipe de sport, trupe de dans, trupe de teatru etc.)
• suport oferit copilului astfel încât să experimenteze un sentiment de conexiune și aparteneță la familia extinsă

Orice interacțiune cu copilul, de la a-i oferi un compliment și până la a gestiona o situație în care a încălcat o regulă, reprezintă o sursă potențială de a-i dezvolta stima de sine. Important este să respecți câteva principii:

• Manifestă atitudini și comportamente care să ofere copilului un sentiment autentic de siguranță
• Dezvoltă-i sentimentul de apartenență la grup
• Oferă-i considerație pozitivă necondiționată
• Fii generos în a-i oferi laude copilului, spunându-i ceea ce face bine. Pune accent pe efortul pe care îl depune, inclusiv în situațiile în care nu a obținut rezultatele dorite.
• Oferă-i suport atunci când e cazul, dar fă-o în mod constructiv – fără a-l umili, ci punând accent pe ce poate să facă mai bine într-o situație viitoare asemănătoare.
• Cere opinia copilului și, atunci când e posibil, pune în practică sugestiile sale.
• Încurajează-i să își dezvolte talentele și interesele. Chiar dacă ție îți par neimportante, pentru el este o oportunitate de a obține succese ce pot fi împărtășite. Muzica, dansul, sportul sunt hobby-uri ce pot fi cultivate la copii, cu condiția să nu interfereze cu responsabilitățile pe care ei le ai, acasă sau la școală.

În esență, pentru a se dezvolta normal din punct de vedere emoțional și pentru a poseda o stimă de sine pozitivă, copii au nevoie să se simtă valorizați și să primească feedback pozitiv, care să îi facă să se simtă bine cu ei înșiși.

 

Bibliografie

• Golding, K.S., Dent, H.R., Nissim, R. and Stott, L. (2006) Thinking Psychologically About Children Who Are Looked After and Adopted – Space for Reflection. Hoboken: John Wiley and Sons.
• Gross, R. (2004) (Third edition) Psychology: The Science of Mind and Behaviour. London: Hodder and Stoughton.