Așteptările realiste,”analgezicul” despărțirilor dureroase

Copilul, al cărui părinte pleacă la muncă în străinătate, resimte absența temporară a acestuia ca pe o pierdere definitivă, iar înfruntarea viitorului, din această perspectivă nouă, necesită gestionarea incertitudinii cu privire la ceea ce se va întâmpla în continuare. Pentru a reduce teama de necunoscut, copilul trebuie să își elaboreze așteptări realiste cu ajutorul cărora să-și poată reprezenta cum va arăta noua lui realitate, adică trebuie să poată răspundă, cât mai în detaliu, la întrebarea: “Știi cum va arăta noua ta viață după plecarea părintelui?”

Confruntându-se cu schimbările provocate de plecarea părintelui/părinților, copiii au nevoie să știe pe cine se pot baza în timpul acestei perioade de pierdere și confuzie. Acesta este motivul pentru care părinții trebuie să stabilească cu success un set de reguli și rutine, de acestea depinzând modul în care se va înfăptui adaptarea copilului la noul context familial. În general, când familia trece printr-o schimbare majoră, precum plecarea unui părinte din țară, copilul are nevoie să știe la ce să se aștepte. Menținerea unor așteptari nerealiste, în fața realității negative ce nu poate fi modificată, este dăunătoare, în mod direct pentru copil care resimte plecare părintelui ca pe o pierdere a controlului în relație, dar și, în mod indirect, pentru părintele/persoana ce îl îngrijiște în continuare și care va fi nevoit să facă față furtunii emoționale a copilului.

Așteptările sunt seturi mentale care pot avea consecințe emoționale puternice atunci când realitatea copilului nu este cea pe care el a anticipat-o. Cum se întâmplă acest lucru? Să presupunem că așteptarea copilului este ca părintele plecat să-l contacteze zilnic la telefon. Dacă părintele plecat nu reușește să facă acest lucru, iar comunicarea telefonică devine neregulată și nesigură, într-o primă etapă copilul va resimți frică și anxietate, pentru că nu știe ce se întâmplă și este confuz. Apoi, va experimenta furie pentru că ”înțelegerea” făcută cu părintele, nu a fost respectată. Iar în final, va resimți, tristețe, deoarece copilul experimentează neputința și lipsa de control în relația lui cu părintele plecat. Pentru a evita acest scenariu negativ, este important ca înainte de plecarea în străinătate, părintele să stabilească, împreună cu copilul, toate detaliile comunicării ce va avea loc pe perioada absenței din țară. În cazul în care inconsistența în comunicare devine o realitate ce nu poate fi modificată de către părintele plecat, copilul trebuie să își ajusteze așteptările în mod corespunzător. Astfel, părintele și copilul, trebuie să prezică și să convină asupra caracterului oscilant al comunicării, pentru a scuti astfel copilul de surprize și anxietate, atunci când comunicarea nu se mai poate realiza conform planului.

Deoarece consecințele emoționale ale așteptărilor încălcate sunt atât de puternice, este util pentru persoana în grija căreia se află copilul să-i ofere suport în setarea așteptărilor într-o manieră realistă. Acest lucru poate fi făcut prin adresarea a trei întrebări simple:

1. Ce crezi tu că se va întâmpla acum după ce mama/tata a plecat (care îți sunt predicțiile?)
2. Ce vrei să se întâmple acum (care îți sunt dorințele)?
3. Cum crezi tu că ar trebui să funcționăm noi ca familie (care îți sunt condițiile)?

Prin adresarea acestor întrebări așteptările pot fi clarificate în două moduri. In primul rând, părintele poate ajuta la înlăturarea așteptărilor care nu sunt realiste și este puțin probabil ca ele să fie îndeplinite. În al doilea rând, copiii pot împărtăși unele așteptări pe care părintele/persoana în grija căruia rămâne să nu le cunoască iar celălalt părinte să le poată îndeplini.

Totodată, și părintele care pleacă trebuie să posede așteptări realiste și trebuie să fie capabil să-și mențină îngrijorările cu privire la propria performanță de părinte la un nivel realist. Trebuie evitate așteptările nerealiste de tipul:”Chiar dacă sunt plecat, voi satisface toate nevoile copiilor mei” ,” Îmi voi mulțumi copiii indiferent de costuri”. Dorința de a indeplini așteptările idealiste poate aduce multă suferință părintelui plecat.  Mult mai benefic ar fi să-și asigure un nivel de acceptare a propriilor așteptări: “ Voi face ceea ce voi putea”. Așteptările nu sunt fixe sau genetice. Ele sunt alese. Propriiile așteptări ale perfecțiunii creează un stress enorm deoarece în ciuda efortului depus ele sunt sortite eșecului încă de la început. ”Rețeta” este următoarea: stabilește-ți așteptările într-o manieră acceptabilă; elaborează așteptări care se potrivesc cu realitatea și, nu în ultimul rând, stabilește așteptări pe care să le poți îndeplini în mod cert.

În concluzie, setarea unor așteptări realiste nu va ajuta copilul să nu mai experimenteze abandonul și nici părintele să nu se mai simtă vinovat de acest lucru, dar cu siguranță, prin structura oferită de acestea, în cadrul relației copil-părinte, aduce un oarecare confort emotional.

Bibliografie

Marilyn Bailey, Single-parent Families, New York: Crestwood House, 1989.