Jucătorul de baseball

A fost odată ca niciodată un băiat pe care îl chema Lucian. EI îşi dorea foarte mult să devină jucător de baseball. Fraţii lui mai mari jucau baseball, iar în familie se urmărea umeciurile din Liga Mică de când Lucian era bebeluş. Îşi dorea să practice acel sport, la fel ca fraţii lui. În fiecare primăvară băiatul urmărea jucătorii lovind cu bâta, eliminând adversarii şi prinzând mingea. A observat că jucătorii se distrau în timpul jocului şi deveneau prieteni. De aceea, Lucian îşi dorea cu ardoare să devină şi el o parte din toate acelea.

Când s-a făcut destul de mare părinţii l-au înscris într-o echipă. Dar, ce să vezi? Lucian nu era prea bun la baseball. Atunci când încerca să lovească mingea, nu o nimerea. Când vroia să o prindă, trecea pe lângă el. Nu se descurca nici cu aruncatul mingii coechipierilor săi. A exersat mult împreună cu fraţii lui. Cu toate acestea, corpul nu îi era făcut pentru baseball. Din cauză că jocul lui nu se îmbunătăţea, Lucian nu a fost promovat într-o echipă mai bună în anul care a urmat.Însă nu aşa s-a întâmplat cu ceilalţi copii de vârsta lui. În consecinţă, coechipierii lui erau mult mai mici decât el. După o vreme Lucian s-a descurajat şi a abandonat echipa.

„De fapt, niciodată nu am vrut să joc baseball… E un joc atât de stupid!”, şi-a spus el.

Bineînţeles, minţea.

A încercat să îşi urmărească fraţii cum jucau baseball. Dar s-a întristat foarte mult. De aceea, de cele mai multe ori când ei exersau, Lucian se ducea singur pe un câmp din apropiere şi se rotea cu bicicleta. Îşi spunea mereu că nu conta faptul că nu putea juca baseball. În inima lui ştia că nu era adevărat.

Într-o zi, pe când dădea rotocoale cu bicicleta, un băiat s-a apropiat de el. Era îmbrăcat cu jambiere şi pantaloni scurţi.

– Ce spui, vrei să joci fotbal cu noi? Cel mai bun jucător al nostru s-a mutat din zonă.

Lucian nu vroia să mai sufere. De aceea, a răspuns precaut:

– Nu ştiu să joc fotbal.

– Avem o echipă grozavă şi un antrenor bun. Te vom învăţa cum se joacă. Te rog vino … Avem nevoie de tine!

Lucian greşise mult la baseball. De aceea îi era teamă că va greşi din nou. I-a povestit băiatului despre experienţa anterioară. Celălalt i-a explicat că unii oameni sunt buni la un sport, alţii la altul. Apoi a continuat să vorbească, până când Lucian a fost de acord să încerce.

Echipa cea nouă şi antrenorul ei l-au învăţat pe băiat despre: lovirea mingii cu piciorul, alergare şi munca în echipă. Lucian a exersat mult. A descoperit că se pricepea mult mai bine să lovească mingea cu picioarele, decât să arunce cu mâinile şi să lovească cu bâta. Spre surprinderea lui, a învăţat să joace fotbal foarte bine. Curând el a ajuns să joace în fiecare meci. Nu mai „încălzea banca de rezerve”, cum făcuse la meciurile de baseball. Era fericit şi mândru de el. A început chiar să se simtă o parte a echipei. Se distra şi învăţa lucruri noi. Cu cât juca în mai multe meciuri, cu atât îi plăcea mai mult fotbalul.

Apoi, a văzut că nu se mai simţea inutil şi plictisit atunci când îşi urmărea fraţii jucând baseball. Lucian a învăţat o lecţie valoroasă din practicarea celor două sporturi: mai multe drumuri pot duce la aceeaşi destinaţie; deci, dacă te afli pe un drum impracticabil, trebuie să cauţi unul practicabil.

 

Imaginaţi-vă trei modalităţi de a dobândi noi abilităţi, precum şi un plan de acțiune pentru dezvoltarea uneia dintre ele.

 

Nancy Davis, Poveşti terapeutice, Midoprint, Cluj Napoca, 2011