Copii singuri acasa

Protecție și educație pentru copii cu părinți plecați în străinătate

Helpline 0800 070 040

Oferit de DIGI. Apelabil gratuit pe teritoriul României,
din orice rețea de telefonie fixă şi mobilă.
Disponibil luni - vineri între orele 9.30 - 17.30

The Velux Foundations
Salvati copiii

Pentru specialiști

Intervenție psihologică

Despre copiii rămași acasă și despre „bandajele” emoționale

Despre-copiii-ramasi-acasa-si-despre-bandajele-emotionale_Pentru-specialisti_PsihoeducatieAga Luczakowska - Save the Children

Datorită condițiilor socio-economice actuale, plecarea la muncă în străinătate nu este doar o opțiune sau o soluție aflată într-un teanc cu soluții din care părintele poate alege orice altceva. În general, pentru familiile aflate la limita sărăciei, munca în străinătate este singura soluție fiabilă de a se descurca de pe o zi pe alta. Chiar dacă societatea actuală cunoaște aceste realități, ”părintele plecat” rămâne în continuare cel mai blamat actor, ca și cum ar fi singurul responsabil de întregul fenomen al migrației. ” De ce pleacă? Doar știe că-i face rău copilului? Ar trebui să se mulțumescă cu ce are și să fie fericit!” se aude vocea acuzatoare a individului pseudo-preocupat și lipsit de perspectivă. În realitate (și ironic), ”părintele plecat” este învinovățit de faptul că se află în ingrata postură de a alege între a se simți vinovat că pleacă în străinătate și, astfel, își ”abandonează” copilul, și a se simți vinovat că nu poate să-i ofere minimul de condiții și oportunități de dezvoltare.

Cu chipul între palmele aspre, părintele privește în gol și încearcă să alunge gândul plecării, focusându-se pe problemele zilnice: dacă vinde acum grâul nu o să-i ajungă banii nici măcar pentru lemnele necesare pentru iarnă; dacă nu se duce la noapte să-și păzească porumbul, nu o să aibă ce da de mâncare la animale; trebuie să facă cumva rost de bani pentru că peste o lună începe școala și copilul are nevoie de rechizite și de haine… În clipa următoare părintele își îndreaptă atenția către reclama ce se aude în surdină la radio: ”Pentru o vacanță de vis la mare împreună cu familia alegeți serviciile…”. Contrastul dintre vocea zglobie a domnișoarei din reclamă și norul de probleme din mintea părintelui, i-a lăsat un gust amar pe buzele arse de soare…”Oare cum o fi să mergi la mare cu familia? M-am hotărât, Plec!”

”Cum poți spune cuiva că-l iubești și apoi îl părăsești?!? Dacă l-ai iubi cu adevărat ai sta lângă el, nu? Probabil am făcut eu ceva? Probabil este vina mea? Cu siguranță este vina mea pentru că mi-au spus că pleacă ca să-mi fie mie mai bine…Copiii de la școală o să râdă de mine și o să-mi spună ”căpșunarul”, cum îi spun lui George, și o să-mi strice lucrurile…Poate dacă mă fac nevăzut precum Omul Invizibil o să scap și mă vor lăsa în pace.

Există mai mulți factori ce pot determina modul în care copilul resimte în plan emoțional plecarea părintelui, însă cei mai importanți sunt: 1.particularitățile psihologice ale copiilor; 2.calitatea relației părinte-copil; 3. capacitatea familiei/aparținătorilor și a comunității de a oferi suport.

1. Particularitățile psihologice ale copiilor
Copiii au o capacitate mai redusă, în comparație cu adulții, de a se autoregla emoțional (autoreglare emoțională = capacitatea de a atinge o stare de echilibru emoțional în urma unui eveniment semnificativ) când experimentează schimbări majore în sânul familiei, și, de asemenea, nu sunt suficient de dezvoltați intelectual pentru a înțelege complexitatea situațiilor economice ce stă în spatele deciziilor adultului. Astfel, cu cât copilul este mai mic, cu atât efectele negative ale plecării părintelui sunt mai puternice deoarece acesta nu are resursele psihice necesare pentru a înțelege și pentru a da un sens adecvat experienței trăite. În acest context, copilul manifestă tendința de a da un sens prin modificarea inconștientă a modului în care se percepe pe sine. El va crede despre sine că nu este suficient de bun sau că nu este vrednic de iubirea părintelui plecat. Un alt aspect, pe care copilul îl poate modifica inconștient pentru a da un sens experienței plecării părintelui, este modul în care percepe relațiile cu cei din jurul său. El va crede că toți îl vor abandona sau că nimănui nu-i pasă de el. Modul negativ de a se percepe pe sine și modul negativ de a percepe relațiile cu ceilalți pot avea efecte indezirabile pe termen lung: depresie, anxietate, dificultăți relaționale etc.

2. Calitatea relației părinte-copil
O relație pozitivă între ”părintele ce urmează să plece” și copil, va funcționa ca un factor protectiv în timpul perioadelor de despărțire. Însă, în multe cazuri, relația ”părinte ce urmează să plece” – copil este una conflictuală, lipsită de consecvență, încredere și disponibilitate emoțională. În această situație, plecarea părintelui va accentua caracteristicile relaționale disfuncționale manifestate de copil.

3. Capacitatea familiei/aparținătorilor și a comunității de a oferi suport
Uneori persoanele în grija cărora rămân copiii sunt incapabile să ofere suport emoțional. Pe de o parte pentru că ele la rândul lor sunt afectate emoțional de întreaga situație, iar pe de altă parte pentru că sunt depășite de numărul responsabilităților ce trebuie asumate în momentul plecării părintelui. Lipsa suportului emoțional acordat copilului după plecarea părintelui crește foarte mult probabilitatea dezvoltării unor dificultăți de ordin psihologic cum ar fi: anxietate, depresie și dificultăți relaționale. Totodată, lipsa de suport de la nivel comunitar poate fi considerată un factor de risc major în ceea ce privește dezvoltarea copiilor rămași acasă. Din nefericire, la nivel local nu există centre specializate sau servicii în cadrul unor instituții de stat care să ofere sprijin copiilor sau familiilor acestora în mod sistematic, iar cele câteva ONG-uri care se ocupă de acest fenomen, nu sunt suficiente pentru a face diferența.

Deocamdată, putem doar contura impactul psihologic al acestui fenomen ce afectează peste 350.000 de copii din Romania, deoarece efectele pe termen lung sunt greu de cuantificat. Și astfel, cuprinși de naivitate și îmbrățișând așteptarea nerealistă ”Poate o să fie bine!”, doar ocazional mai suntem treziți la realitate de câte o știre dramatică în care un copil încearcă printr-un gest extrem să atragă atenție asupra ”nefericirii” lui. Ar fi ideal ca întreaga societate românească să-și asume responsabilitatea fenomenului migrației părinților și, împreună, să încercăm soluționarea lui, astfel încât copiii să poată primi ceva mai mult decât niște ”bandaje” emoționale.